Dragostea chiar nu moare

Am crezut că nu îl mai iubesc, dar apoi mi-am dat seama că nu am suficientă imaginaţie pentru a trăi într-o lume în care El nu există. Şi m-am luptat cu mine, şi-am zăvorât amintiri şi atingeri, dar tot n-am reuşit să mă descătuşez. Şi-apoi am acceptat resemnată că inima are propria ei memorie care este mai vie şi mai dureroasă decât cea a creierului. Şi-am înţeles că nu pot păşi într-o viaţă liberă de El, pentru că deja face parte din mine şi din cine sunt.

Cine iubeşte şi este iubit, nu va mai fi niciodată acelaşi om ca înainte, spune Paler. Şi mi-ar plăcea să-l contrazic, să-i spun că dragostea durează 3 ani, dar nici Beigbeder nu a crezut cu adevărat în asta. Şi, sinceră să fiu, nici eu. Nu am putut nicicând să-mi neg copilăria înţesată de basme cu final fericit. Şi am sperat în secret că-s inspirate din realitate şi fiind atât de multe, pe undeva, l-aş fi găsit pe-al meu.

M-am îndrăgostit de multe ori, dar am iubit doar o data. Intens, profund, copleşitor. Învolburat, complicat, obositor de multe ori. Şi nu regret nicio secundă. Şi chiar dacă pasiunea a rămas îngropată printre dezamăgiri, minciuni şi trădare,  dragostea pentru El s-a agăţat cu încăpăţânare de mine. Dragostea nu moare, v-am spus. Şi n-am glumit.

Îmi este dor de ce ar fi putut să fie, şi-mi este dor de mine, cea de lângă El. Cea din braţele lui. Cea văzută prin ochii lui. Pentru că oglindită-n ochii lui am fost mereu frumoasă. Cu un genunchi julit, cu părul ciufulit, cu şosete în picioare în mijlocul verii. Pentru că a înţeles de ce m-ascund printre cuvinte şi s-a aventurat mereu în căutarea mea. Pentru că ştie că iubirea mea este mereu confuză-n exprimare, dar niciodată-n scris.

Nu-l mai iubesc exact ca la-nceput, e drept. Dar chiar şi-acum, după atâţia ani, de câte ori îl văd, inima mi se chirceşte într-o încercare absurdă de a fugi de adevăr. Dar El e tot acolo. Şi-l voi păstra mereu într-un colţişor de inimă care pulsează a dragoste şi a regret.

Dragostea chiar nu moare.