Acum câțiva ani trăgeam o concluzie dureroasă: suntem singuri. Dar vremurile triste trec, iar timpul întoarce filele cu o viteză blândă, radieră de dezamăgiri uneori. Și am uitat. Și am iertat. Și am găsit scuze, talent pe care înțelepciunea vârstei mi-a arătat că îl stăpânesc la nivel de artă. Caut scuze celor din jurul meu ca un maestru.
Singurătatea nu apare, așa cum am putea bănui, în momentele dramatice ale vieții. Cu asta ne-am obișnuit. Sau nu. Dar nu contează. Singur cu adevărat ești atunci când bucuria ta nu are receptor. Revine ca un bumerang labil și înfrigurat către tine, purtând angoasa altora ca un Sisif. Atunci când, nici măcar în ultimul ceas, nici măcar în cel mai fericit moment al tău, oamenii nu se opresc o secundă. Un gând. Un orice care să îi facă să priceapă că de data asta, poate doar de data asta, nu este despre ei. Ci despre tine. Despre fericirea ta. Care ar putea să fie și al lor. Dacă ar vrea.
Cum știi că ești un prieten bun? Asta presupunând că îți pasă, desigur. Cum știi că faci ceea ce ți-ai dori să primești la rândul tău? Cum alegi între cea mai la îndemână variantă social acceptată și un efort despre care ai garanția că ar face un om să zâmbească? Ce valorează mai mult între un ceva, orice, de care te desparte un click sau efortul de a face un gest real? Din punctul tău de vedere, ce valorează mai mult?!
Dar trecând peste întrebările oarecum retorice de mai sus, am o întrebare care mă macină cu adevărat: dacă ai ști ce spun oamenii tăi dragi despre tine, ești sigur că ai zâmbi?
Hai să nu fim străini. Hai să fim prieteni. Dar pe bune de data asta.
