Momentul Ei

“La naiba! Iar a venit frigul!”, şi-a spus în timp ce scotocea prin dulapuri. S-a îmbrăcat repede şi s-a privit în oglindă. Un coc lejer, dar complex. Rimel. Puţin luciu de buze. Era gata.

***

S-a aşezat la masă şi a comandat un pahar de vin alb. S-a înfofolit apoi în cardiganul gri de lână pe care îl purtase în cea mai frumoasă călătorie a lor. Era frig, dar nici gând să intre în restaurant. Acolo era locul Ei. Acolo ar fi trebui să fie locul Lor.

Stătea întotdeauna la aceeaşi masă, pe acelaşi scaun. Cu faţa către oamenii care treceau în valuri, dar cu sufletul închis în faţa lor. Din grabă, cei mai mulţi nici nu o observau. Mai apărea din când în când chelnerul pe care îl educase să priceapă gesturi. Nu venise acolo să vorbească.

***

“Mai serviţi ceva? E ultima comandă”, spuse chelnerul aproape şoptit. Ea tresări de parcă o trezise cineva dintr-un vis. “Mă scuzaţi. Ştiu că nu trebuie să vă deranjez. Dar închidem în curând”. Aşa de mult stătuse? Nici măcar nu terminase paharul de vin. Unde zburaseră orele? Dar iubirea Lui?

***

Se lăsase purtată de vânt pe aripile amintirilor. Cetatea. Mansarda încălzită cu geam în tavan. Picăturile de ploaie care se scurgeau pe el. Braţele Lui.

***

Se ridică şi porni pe una dintre străduţele din Centrul Vechi. Cetatea. Vântul începuse să bată din ce în ce mai puternic. Mansarda încălzită. Era singură pe stradă. Braţele lui. Şi era linişte. “Te voi iubi mereu!”.

***

S-a întors speriată când a auzit, dar era doar vântul. Clădirile vechi. Noaptea.