Mi-am pregătit uneori bagaje, fără să am o destinaţie anume sau măcar o călătorie in plan. Am aşezat cu atenție fiecare hăinuţă şi, când am terminat, m-am aşezat lângă uşă, sperând că poate apari şi evadăm. Departe de trecut. Departe de amintiri dureroase. Departe. E drept că nu ai venit niciodată, dar bagajele mele nu au fost în zadar. Mi-au arătat că încă pot să sper. Mi-au arătat absurdul, imposibilul, efortul şi inutilitatea şi m-au lăsat să gust pe rând din toate.
Şi am gustat şi din amar, şi din inutil, şi din speranță, și din dulceață. Şi nimic nu semăna cu gustul tău. Pentru că tu ai ceva otrăvit în fiecare mişcare, şi-n fiecare privire. Otravă dulce, dependentă și dureroasă, ca un bici aplicat tacticos peste spate.
Ştiu că n-apari nicicând, aşa că-mi desfac bagajele cu aceeaşi grijă, dar numai când se face seară şi ştiu că mâine vine luni. Sau marți. Sau sâmbătă. Sau orice zi, după cea în care te aștept și nu apari. Și-apoi mai beau un pahar de vin. Sau de ducă.
Te-am cunoscut cu adevărat numai după ce am încetat să te iubesc, când am redevenit o ființă rațională. Lucidă. Clară, seacă, goală. Și-abia atunci am înțeles de ce.
Povestea noastră a fost scrisă doar de mine, cea care-a desenat dorințe și-a creionat în avans amintiri ce nu aveau să se întâmple. Și mă uit tâmp la trecut, cu mintea clară, și mă-ntreb de ce nu-mi amintesc ce simt și îmi dau seama că poate doar am visat.
Te iert. Astăzi te iert. Pentru că știu că nu e vina ta. Nu aveai ce să-mi dai.
Te-ai strecurat în existența mea, sperând să împrumuți ori o trăire, ori un zâmbet. Și poate și să guști din fericirea-mi de a fi în viață. Ai venit singur, trist și bântuit. Așa cum ai plecat. Pentru că nu ți-a mai rămas nimic din mine.
Astăzi te iert. De mâine o iau de la capăt. Departe.
