M-am oprit undeva între simplu și complex, asigurându-mă că visele și realitatea croșetează împreună cea mai frumoasă variantă a mea. Și am găsit întotdeauna cuvintele alese cu care să povestesc crâmpeie de gânduri, dorințe și lacrimi. Și am zâmbit în fiecare zi, pentru că nu știu altă cale.
Am căutat mereu să mai învăț câte ceva, dar asta nu m-a împiedicat de fel să mă izbesc cu capul de prag. Sau de podea. M-am scuturat de praf și de cucuie și tot am repetat greșeli usturătoare. Și am iubit complet, rotund și absolut, abandonându-mă fără clipire în brațe protectoare de bărbat. Și-apoi mi-am luat-o și-am jurat că nu mă mai întorc acolo. Și m-am întors de fiecare dată mai plină de speranță.
Și-am înțeles că scriu mult mai frumos decât vorbesc despre iubire. Și cel mai bun atlet e melc pe lângă mine, cea care nu-nțelege de ce e fericită. Și-mi place să-mi pierd nopțile scriind povești în ritm unduitor de jazz.
Îmi cumpăr haine des, deși mă plâng mereu că nu am unde să le pun. Și mi-aș da tot dulapul pentru cămașa mirosind a El, cel care mă iubește. Cel care înțelege că dimineața nu e nevoie de cuvinte, ci de cărți. Și fresh de portocale. Iar alteori un ceai. Mereu de ciocolată.
Cel care crede că e amuzant că mă trezesc morocănoasă dimineața și mă iubește înzecit cu părul ciufulit și ochii strânși de somn. Cel care nu încearcă să mă descifreze, ci savurează nebunia din mintea mea. Cel care mă sărută pe frunte, făcându-mă să simt că pentru o secundă nu există rele în lume. Cel care mă ține în brațe până adorm. Cel care mă face să râd în hohote. Cel care mă surprinde. El.
No Comments