Se spune că speranța moare ultima, dar până la urmă moare și ea. Când asta se întâmplă, tot ce îți rămâne este adevărul. Adevărul poate apărea sub mai multe forme. Uneori, apare ca o durere după cap.O durere surdă, acută, sfâșietoare – după cap.
Speranțele se leagă cumva de așteptări. Când așteptările dispar, moare și speranța. Iar un om fără așteptări e realist, cinic, realist. Realist. Vrea oare cineva cu adevărat să fie așa? Cum să visezi la viitor când ești realist? Cum să visezi și punct?
O prietenă mi-a povestit de curând cum și-a conturat întreaga viață după bărbatul pe care (încă) îl iubește. Elibera durere prin fiecare por. M-a șocat. Era o fată atât de veselă. Putea să lumineze o întreagă încăpere cu zâmbetul ei. O cunosc de o viață și acum când mă uit la ea nu o mai recunosc. E amară. Nu mai zâmbește decât de impresie. I-a dispărut lumina din ochi.
Am crezut mereu că ea este ultimul om din lume care va înceta să viseze. Indiferent de cuvintele pe care le rostea, știam că mintea îi fuge pe un tărâm pe care visele conturează o realitate frumoasă. Obișnuiam să râd de ea și să îi spun că e naivă, o fetiță.
Bărbatul pe care ea îl iubește își amintește de ea ocazional. Uneori o duce până la nori, după care o lasă să cadă. Se jură pe vieți și pe morți că o iubește. Îi promite, pentru ca mai apoi să se prefacă amnezic.
Am încercat luni de zile să îi explic că e o iubire toxică. Am încercat să o conving că merită o iubire full time. Inutil. Dragostea nu ne face doar orbi, ci și surzi, muți, inutili. În fața ei, nu avem nicio șansă. Știa și ea asta fără să i-o spun eu. Cu toate astea, s-a aruncat fără măsuri de precauție în ceea ce ea numește “dragoste”.
La început, îmi povestea despre sentimente despre care nu citisem în cărți. Vorbea despre o fericire pe care poveștile se limitează să o descrie cu “Si au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Îmi venea greu să cred că există o astfel de fericire sublimă, dar mă rugam în secret pentru dăinuirea ei. Îmi dădea și mie speranță.
Acum, pe față ei văd o scenă de fericire prost jucată. Repetă obsedant că e ok, poate pentru a se convinge pe ea însăși. S-a pierdut. Și-a pierdut speranța, a câștigat adevărul. Nu mai visează. Nu mai crede. Nu mai speră.
El nu a părăsit-o. E tot acolo … ocazional. Și, evident, prea ocupat să vadă ce i-a făcut. Sau poate doar prea egoist.
Ea a pierdut visele și speranța. El a pierdut ceea ce visele ei îi puțeau oferi. Ea a primit adevărul.
“Îl priveam în timp ce îmi vorbea. Am simțit o durere acută după cap și un gust amar care a pus stăpânire pe papilele mele gustative. Nu știam exact ce m-a lovit. Era adevărul. Și nu venea din cuvintele lui, ci din interiorul meu. Știu că o să ți se pară absurd, dar am simțit că mi-a ucis spiritul. Cuvintele acelea pline de lașitate, scuzele, mi-au ucis spiritul. Eram jos și continua să lovească, prefăcându-se că nu înțelege, că nu vede, că nu simte durerea mea. Nu mai cred, Elena. Nu mai cred. Am pierdut tot. Toți anii aceia în care am așteptat, am visat, am sperat … Nu mai sunt. Am pierdut”.
Uneori, adevărul apare ca o durere după cap. O durere surdă, acută, sfâșietoare – după cap.
No Comments
[…] în care trăiam până să îl aflu. Adevărul doare după cap. Așa vă spuneam într-un articol anterior. Și nu glumeam. Atât în dragoste, cât și în viața cea de toate zilele, […]