Sunt melodii care mă fură din realitate și mă întorc în trecut, în brațele tale. Cum ți-o fi fără vocea mea?! Obișnuiai să iubești mormăielile de dimineață, mieunăturile de după grumpiness, răgușeala de după ploaie și emoția din cântecele mele de duș, de plimbare sau de dat cu aspiratorul.
Cum o fi să știi că acum cântecele mele nu mai sunt despre tine? Sau pentru tine? Cum o fi ca vocea mea să răsune doar a amintire?! Oare ți-o mai amintești cu adevărat? Și dacă da, oare cum o simți?!
Sunt multe gânduri care-mi străbat mintea a întrebare. Și multe sunt despre tine, cel mai dulce și dureros regret al vieții mele. Poate dacă m-ai fi iubit măcar jumătate din cât ai promis, poate aș fi mers și acum la culcare însoțită de mirosul tău. Sau de brațele tale.
N-am mai visat de mult că mă iubești din nou. Pentru că știu că inima ta n-are loc pentru atâta iubire. Pulsează a negru și a regret și știi c-am încercat să te vindec. Și-aproape am reușit să te întorc cu fața către viață, dar mi-ai alunecat printre degete, precum străbate veninul venele celui infectat. Și te-am pierdut.
Și-am regretat ani și cred că am plâns mii de zile. Pentru iubirea mea, pentru iubirea noastră. Doar pentru a-mi limita iubirea la un oftat. Pentru că asta ai ajuns. Un suspin răpitor de zâmbet și menghină de suflet. Și încă mă-ntreb de ce.
Știm amândoi că n-ai fi putut nicând să mă faci fericită. Tăcerea are sunetul ei.
