Toți cei care mă cunosc știu că cel mai răsfățat membru al familiei și șefa noastră a tuturor este Pufoșenia Puf cea Pufuleață. Adică… uitați-vă puțin ce față are.
Un animal de companie oferă în multe cazuri un sprijin mai onest decât al oamenilor. De câte ori mă duc s-o văd, căci locuiește cu Filipinezii Seniori, Pufuleața are nevoie de 2 ore de iubire non-stop, după care cu indulgență mă lasă (dar doar puțin) să îmi salut părinții. Și-apoi o luăm de la capăt. Se bucură de parcă de mine ar depinde viața ei și nu contează că mă vede rar. Iubirea Pufuleței e mereu aceeași.
În fiecare zi vorbesc la telefon cu ea, căci nu e chip să doarmă fără cuvinte de răsfăț. Iar când ajung acasă și îi simt bucuria, toate problemele dispar. Ea mă iubește.
O altă inimioară, la fel de minunată, a fost cea a lui Bond. Sau Bonduleț, cum îi spuneam eu motanului cu blană de argint. S-a dus la doar un an de existență, dar minunăția lui și felul în care mi-a fericită prietena cea mai bună, este greu de uitat.
Bonduleț era un motan deosebit: maximum de sictirit, comod cât cuprinde, extrem de adorabil. Joaca lui preferată era să te vâneze și să te fugărească prin casă. Iar dacă nu intrai în joc, cu o privire îți ura să-l pupi sub coadă.
Era pasionat de degetele de la picioare, dar îi plăceau doar înainte să adormi. Când să te-afunzi în toropeală, pâș-pâș, pâș-pâș, venea ștrengarul să-și ascută unghiuțele. De degetele tale. Și când îți promiteai că o să te superi pe el, te trezeai dimineața cu mândrețea de motan la tine în brațe, torcând și mustăcind și dându-ți un pupic.
Ah… am uitat să spun: se credea și fotomodel. Și, dacă judecăm după zecile mii de poze pe care Gebi le păstrează cu sfințenie și acum, chiar cred că ar fi avut mare potențial.
Animăluțele pe care le iubim ne înfrumusețează viața. Ne aduc zâmbetul pe buze mai repede chiar și decât ciocolata. Și, ca la un copil, îți vine să te lași pe tine și să-i dai tot ce ai. Dar în special iubire.
No Comments