Anul aceasta a inceput cu zambet si a continuat cu pustiu. Un necaz nu vine niciodata singur, mi-au spus cei mai intelepti decat mine. Dar eu m-am incapatanat sa cred ca sunt de neinfrant. Pana cand am cazut.
Mintea mi-a fost incetosata de ganduri care mai de care mai sumbre si mai reci. “S-a terminat” imi ziceam si valuri de disperare ma inecau fara mila. Era prea mult.
Solutiile pe care le gaseam de fiecare data cu zambetul pe buze pareau ascunse undeva intr-un cotlon mai intuncat decat cosmarul. Imi era teama.
*
O mica parte din sufletul meu inca dansa intr-o lume perfecta numai de el stiuta. Acolo timpul are o alta dimensiune si bucatia aceea de suflet rade, rade, rade. M-am impiedicat de ea intr-o zi in care credeam ca totul s-a terminat. Am regasit-o mai apoi in vocea calda a mamei care imi spunea ca totul va fi bine.
Am uitat mai apoi de tot ce imi intunecase sufletul, gandurile, viata. Imi aminteam doar de zambetul cald al mamei si simteam dragostea ei cu toata fiinta mea. Nu e nimic mai cald decat mama … sau mai frumos. E mai presus de orice.
Dar despre asta, in articolul urmator.
No Comments