Dincolo de trădare

Nu am putut niciodată să trec cu adevărat peste trădare.  Mă consumă, mă sufocă, mă ucide şi mă învie doar pentru a relua ciclul durerii. E groaznic. Tulburător.

Închide ochii. Îți aminteşti cum te-ai simţit? Îşi aminteşti cum vestea trădării ţi-a tulburat ochii? Furia? Dezgustul? Durerea? Dezamăgirea. Sentimentul acela de inerţie. Pustiul…

Cred că dincolo de trădare, nimic nu mai poate fi reconstruit într-o relație de dragoste. Nu cred că există iertare totală pentru cel pe care îl iubești și căruia i-ai dăruit încrederea ta. Nu după ce afli că și-a dezgolit trupul și sufletul în fața altcuiva. Nu după ce a atins și a sărutat altă piele, alți umeri. Cum să-i mai dorești trupul după ce și l-a impregnat cu alt parfum? Cu alte dorințe?  Cum să mai vrei lângă tine un om care ți-a negat și disprețuit existența și dragostea pentru un orgasm? Cum?!

Am cunoscut de mici trădarea. Astfel că încrederea s-a dovedit a fi prima investiție proastă din viețile noastre. Și după ce pierzi în repetate rânduri ce economisise inima ta, devii cinic. Falimentul moral te face să tai de pe listă iubirea, cu aceeași apăsare de condei cu care elimini un moft al societății.

Trădarea nu e virgulă, ci punct. Chiar și atunci când inima ar vrea să scrie în continuare după dictare. Dincolo de trădare nu rămâne nimic.