Toamna asta e caldă. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că tu i-ai poruncit să-ți dea mângâieri de soare. Ai toamnă aurie, arămie, colorată, așa cum ți-ai dorit de când te știu. Și-o ploicică, uneori. Ca să te zbengui tu în voie.
Și ai un stil de-a merge… De câte ori te văd, încerc să ghicesc ce melodie îți dictează pașii. Mereu hotărâți, ușor apăsați, rapizi, mici. Pâș-pâș. Ca o pisică.
Ți-ascunzi ochii sub pălării, dar ei sclipesc dincolo de voința ta. Ei sunt ai lumii care are nevoie de mângâieri și de zâmbet. Ai celor care-ți întâlnesc privirea, trecător, pentru doar o secundă. Cărora le zâmbești, deși nu recunoști nicicând că ești de treabă.
Chipul tău de copil este ca ciocolata caldă băută lângă șemineu, pe timp de iarnă înghețată. Ca mângâierea mamei peste rănile copilăriei. Ca prima zi de primăvară, după sute de zile de ger năprasnic.
Zâmbește-n fiecare zi, frumoasă zână! Râzi cu clinchet. Trece-ți mâna prin păr, pisicește. Ascunde-te printre culori, pânze și pensule. Mergi în autoîmbrățișarea adorabilă în care îți găsești punct de sprijin, atunci când brutalitatea lumii te copleșește. Ei nu te știu.
Mi-era dor să îți scriu.
