Realitatea (nu TV)

Câteodată, când mergi singură prin noapte, vocile din jurul tău par cumva să se amestece. “Un taxi, domnişoara?”, “Gagica, ce faci?”, “Singurică, singurică?” – devin cumva zgomot de fundal. Câteodată mergi singură prin noapte, inertă. Muzica, vocile, zgomotul oraşului – toate par date pe mute, pentru că gândurile tale să îşi aştearnă firul epic.

Gândurile mele spun o poveste pe care nici măcar eu nu pot să o mai aud. Am blocat fiecare sunet, fiecare şoaptă, fiecare secvenţă. De obicei le derulam obsesiv în mintea mea. Acum le-am blocat. Când nu te gândeşti, parcă e mai uşor.

Anul acesta este unul care mă face să vreau să vină mai repede următorul. Am citit pe undeva că în 2012 primim lecţii de la viaţă. Dacă e adevărat, înseamnă că am fost cam “neînvăţată” până acum. And it sucks.

Am cunoscut oameni pe care credem că-i ştiu deja şi nu mi-a plăcut. Urechile mele au auzit minciuni mai mari decât însăşi minciună. Am întâlnit cruzime, şi nepăsare, şi egoism, şi laşitate. Uneori, cumulate într-o singură fiinţă.

Am crezut cu/din disperare, deşi ştiam că greşesc. Am ignorat orice semn, chiar dacă mă împiedicam de el. Am negat până în pânzele albe că mă mint cu nonşalanţă.

Am descoperit că oamenii te vor face una cu pământul, îţi vor terfeli numele în noroi, te vor calcă în picioare, numai să nu recunoască adevărul: că au greşit.

Dar, pe lângă toate astea, au rămas câţiva oameni. Cei care nu întreabă niciodată “de ce”, pentru că ei ştiu că am întotdeauna un motiv când fac ceva. Cei pe care nici cel mai artistic zâmbet nu îi păcăleşte. Cei care pot să stea în tăcere lângă mine şi, cu toate astea, să îmi spună atât de multe. Cei care văd în mine mai mult decât arăt eu. Cei care mă cunosc.

Mi-am zdrelit deja genunchii până la os. Am căzut de prea multe ori. Şi nu ştiu ce “lecţii” mai are viața să îmi predea anul acesta. Dar ştiu sigur că voi lua notiţe.

“Şi-aştept răspunsuri – care n-or să vie,
La întrebări – pe care nu le-am pus …”