Amintește-ți cum obișnuiam să spun că până și cel mai rău criminal în serie are măcar 1% bunătate în el. Și tu zâmbeai către naivitatea mea și uneori te minunai cu voce tare. Și te-ntrebai cum de mai sunt copil în suflet. Și mă făceai să jur că n-am să fiu nicicând altfel, căci asta ai iubit întâi la mine.
Și eram plină de speranță, și avem 21 de ani, și citisem prea multe povești. Și-avem nevoie de un Salvator, care să-mi vindece rănile din suflet și să m-ajute să trăiesc propria-mi poveste perfectă de dragoste. Și am ales să cred în tine. Orbește, așa cum te-am iubit.
Și-apoi am văzut cine ești, dar nu putea să cred că am greșit atât de rău. Și-am continuat să-mi spun că tu ești tot bărbatul acela minunat pe care l-am văzut eu la-nceput. Și am plecat, și m-am întors, și te-am primit înapoi. Crezând de fiecare dată că totuși, poate, mai e o șansă pentru noi.
Până când am plecat de tot. Și ai plecat și tu, dar nu cu mâna goală. Ai luat cu tine abilitatea mea de a iubi. Și de atunci umblu prin lume, cu sufletul gol, incapabilă să resimt vreun fior de dragoste. Sau măcar o emoție. Sau măcar interes. Și m-am obișnuit cu singurătatea mea asurzitoare, și-am transformat-o în solitudine, și-apoi în rutină. Rutina aia care îți place și de care te-atașezi ca de un stil de viață. Și au trecut ani de-atunci. Ani de când singura dragoste care mă-nfioară este cea de care îmi amintesc.
Nu faptul că m-ai înșelat e cel mai mare rău pe care mi l-ai făcut. Ci faptul că mi-ai dat speranță, când de fapt am fost doar rezerva la care te-ntorceai când simțeai nevoia să-ți lustruiești ego-ul nesfârșit.
Oamenii sunt născuți cu suflet. Și cât timp vei avea unul, nicicând nu-ți vei găsi liniștea. Dar nu din cauza a ceea ce mi-ai făcut tu mie. Ci din cauza a ceea ce m-ai lăsat să-mi fac.
No Comments