M-am oprit astăzi pentru o clipă şi mi-am dat seama cât de multe s-au schimbat în ultimul an. Oameni care însemnau totul în viaţa mea au devenit amintiri, iar oameni despre existenţa cărora nu aveam habar, au devenit prezent. Mi-am schimbat job-ul, casa şi componenţa familiei. M-am lăsat şi m-am reapucat de scris … de multe ori. Am reînceput să cânt și să pictez. Am reluat prietenii. Am învăţat să privesc mai atent oamenii. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte. Am fost fericită.
Lucrurile se schimbă. Constant. Poţi să pierzi tot ce ai sau să câştigi ce nu ai visat … în câteva secunde. Şi nu te anunţă nimeni când se întâmplă asta. Eşti pus în faţa faptului împlinit. Sau altfel spus: se întâmplă o situaţie. De mare angajament.
Ştiu că schimbările fac parte din viaţă. Dar asta nu mă împiedică să vreau să mă întorc în trecut la o parte dintre oamenii care au devenit astăzi amintiri. Îmi vine să mă întorc şi să le pun o piedică. Sau să îi trag de urechi. Să le spun că voi ieşi din viaţa lor dacă nu se opresc la timp, să îi rog să nu mă piardă, să le spun că nu o să mă mai întorc. Pentru că, deşi vindecă cel mai bine, nu poţi să păstrezi doar urâtul în amintiri. Frumosul – rămâne şi el şi, de câte ori eşti la pământ, vine şi te prinde de nas. Îţi spune că poate mai este o şansă. Poate mai era ceva de făcut care să salveze omul devenit amintire din drumul spre arhivă. Dar nu e aşa. Nu e niciodată aşa. Omul arhivat, amintire rămâne.
La greu mă întorc mereu acolo, în arhivă. Căutând, comparând, întrebându-mă. Uneori clipe, alteori minute. Uneori ore. Însă întotdeauna sfârşesc acolo de unde am plecat: în faţa uşii care adăposteşte amintirile. De cele mai multe ori zâmbind amar. Înghit în sec şi admit că schimbarea a avut scopul ei.
Câteodată e enervant că nu ştiu ce va fi mâine. Dar altă realitate nu cunosc. Merg înainte şi aştept. Ca şi tine.
No Comments