Copil fiind, credeam in orice, chiar si in Mos Craciun. Ma miram la tot ce era nou si traiam viata ca pe un miracol. Citeam basme in care, de fiecare data, Fat-Frumos se casatoarea cu Printesa lui si traiau fericiti pana la adanci batraneti. Apoi, visam la o poveste proprie care sa dainuiasca peste veacuri.
Intre timp, am crescut si am realizat ca Mos Craciun nu exista, ca sunt putine lucruri care ma mai mira si ca traiesc viata oricum, numai ca pe un miracol nu. Am invatat “the hard way” ca viata nu are prea multe in comun cu basmele si ca putini sunt cei care traiesc pana la adanci batranesti (fericiti sau nu).
Cu toate astea, nu am putut impiedica toate aceste “placeri vinovate” ale copilariei sa nu imi “spele” creierul. M-am trezit de multe ori ţesând povesti despre fericirile viitoare, fara sa realizez cat de mult m-am desprins de realitate. Am “impodobit” cu calitati dintre cele mai alese oamenii din viata mea si am suferit cumplit cand s-au dovedit a fi altfel decat i-am crezut eu. Cand m-au dezamagit. Toate astea fara sa realizez ca, de fapt, eu eram cea vinovata pentru dezamagirile mele. Pentru ca, inconstient, am atribuit calitati care nu au existat niciodata unor oameni care erau departe de a fi Feti-Frumosi si Printese. Pentru ca am avut asteptari.
Dar, oare e atat de gresit sa ai asteptari? Oare e atat de rau sa astepti sa primesti ceea ce oferi? Nu sunt asteptarile un fel de reciprocitate?
Multe intrebari, niciun raspuns. Un lucru e cert : avem nevoie de vise, avem nevoie de iluzii si de dezamagiri si, oricat ni s-ar spune ca suferinta doare, avem nevoie sa facem cunostinta cu ea. Pentru ca, dupa fiecare dezamagire, invatam o lectie. Iar timpul nu picura amnezie, picura cel mult uitare. Iar uitarea se face selectiv si obositor de subiectiv. Si, chiar daca uneori spunem ca ne-am inchis toate dezamagirile, resentimentele, tristetile intr-o groapa pe care am acoperit-o pentru totdeauna, rana supureaza. Iar durerea se contopeste cu amintirea a ceea ce am crezut noi ca avem, cu amintirea oamenilor in care am crezut.
Poate atunci vom invata sa ne limitam asteptarile si vom afla cum este sa fii surprins placut. Poate vom invata sa traim viata ca pe un miracol. Poate vom face loc unui miracol viitor. Poate o sa avem o poveste proprie. Poate …
No Comments
Poate… vom muri si nu vom rezolva nimic cu atata visare
Povestile noastre nu se termina niciodata datorita viselor. Cu voia ta, esti la mine in Blogroll.
Multumesc. 🙂
Si eu m-am gandit mult la reciprocitate. Am ajuns la concluzia ca nu exista. Ceea ce dai nu ti se intoarce intotdeauna inapoi, oricum nu in aceleasi doze. Poate dai cuiva si primesti de la altcineva, din partea caruia nu te astepti si pentru care nu ai facut nimic. Viata e tare departe de echilibru, poate ca asta e farmecul ei. Cred ca trebuie sa ceri de la om atat cat poate sa iti dea, sa profiti si sa nu te mai lupti cu limitarile. Asta ma chinui eu sa fac…doar ca e mai grea practica, spre deosebire de teorie. ;))
Te pup!
Stii cum se spune: ” Viata este cel mai prost profesor, pentru ca mai intai iti da examenul si pe urma lectia.”
Asa e. 🙁
stii, elena, te-as sfatui sa nu mai visezi. e pierdere de vreme. oricum in curand vom disparea ca specie…
Felicitari pentru blog. Nu de multe ori am rabdare sa citesc un post pana la capat.
Felicitari pentru blog. Nu de multe ori am rabdare sa citesc un post pana la capat, dar la tine e diferit, pur si simplu! Felicitari!
Multumesc foarte mult! 🙂
dap, scurt si la obiect:|
nu exista greseli ci doar lessons<3…poate ca asa trebuie sa fie :-??