Vineri, 30 octombrie 2015, îmi sărbătoream ziua de naștere, care fusese cu o zi în urmă. Invitații au sosit la ora 22:00. O oră mai târziu, grupul se separase. Fiecare era în propriu său univers, sunând, căutând, întrebând. Rugându-se.
Unii au răspuns, alții ne-au ținut pe jar. Și apoi au apărut listele și am luat-o de la capăt cu sunatul. Coincidențe de nume. Am răsuflat ușurată că oamenii atât de dragi mie sunt în siguranță și m-am gândit cu durere în suflet la victimele de acolo și la familiile lor.
Zece secunde mai târziu, o văd pe Miki. Era palidă. „Mimi!”, șoptea în timp ce căuta disperată în telefon. Prietena ei, Mimi Voicu, fusese la concert. Începem iar să ne uităm prin liste. Răsuflu pentru a mia oară ușurată: prietenii mei sunt în siguranță.
Nu i-am văzut numele Alexandrei Matache. Ori mintea mea a refuzat să proceseze, ori am trecut peste cuvinte, ca și cum incendiul ar fi fost doar o secvență tristă dintr-un film. Cert e că m-am trezit a doua zi cu newsfeed-ul încărcat de lacrimi pentru ea. Și am închis repede Facebook-ul, sperând că poate dacă ies, nu s-a întâmplat. Ca un copil. Dar se-ntâmplase. Iar Alexis era la Bagdasar-Arseni. Stabilă. Așa mi-au spus.
Între timp Alexis a murit, fiind a 30-a victimă a incendiului din Colectiv. Iar noi, toți cei care am cunoscut-o, am rămas cu un gol pe care nu îl vom mai umple vreodată.
Pe 30 octombrie 2015, rock-ul a devenit o culoare. Doliu purtat în haine și în suflet. Doliu purtat în ochi și în cuvinte. Doliu în muzică.
În zilele ce-au urmat, am văzut străini îmbrățișându-se. Consolându-se, poate nu pentru pierderea unor prieteni sau rude, ci pentru pierderea unor semeni. Din empatie. DIn disperare. Din durere.
Sub lacrimi și revoltă s-a format un colectiv. Altul de data aceasta. Unul care, sper eu, că va lupta. Contra nepăsării. Contra nedreptății. Contra mentalităților habotnice care nasc de pe-o zi pe alta criminali.
Pentru cei care s-au dus. Pentru cei care vor veni. Pentru noi.
No Comments