Nu cred că o să mă iubească vreodată cineva așa cum mi-am închipuit că mă iubești tu. Nimeni nu va mai reuși vreodată să stârnească în mine furtuni dădătoare de viață și de moarte. Nimeni nu va mai reuși să-mi înfioare pielea așa cum reușea de fiecare dată atingerea ta păcătoasă. Nenorocitule, de ce zâmbești?! Cum poți vedea mândrie în asta?!
M-ai iubit cu fiecare răsuflare și ți-am întors iubirea înzecit, fără să știu sau să ghicesc de cât de multă dragoste sunt capabilă. Fără să știu că o să mă bântuie imaginea ta peste ani. Fără să știu cât de greu va fi să învăț să respir și altceva decât mirosul tău.
Și te urăsc pentru asta. Pentru că mi-ai șters poveștile viitoare de dinainte măcar să se întâmple. Ceilalți nu au avut nicio șansă. Au dat greș de dinainte să înceapă. Și eu am sperat de fiecare dată, mai profund, că poate bărbatul în ochii căruia citesc iubire, va fi cel care mă va trezi. Cel care mă va lua de mână și mă va readuce în prezent. Cel care îmi va arăta că pot trăi și cu astăzi, fără să fiu bântuită de ieri.
Împachetez amintiri de când ai plecat, dar nu mă pot abține să nu mai scot din când în când câte ceva de la naftalină. Ceva care să îmi țină de cald sau de dragoste, de fiecare dată când orice tentativă de a zâmbi pentru un alt bărbat dă greș. De fiecare dată când închid ochii și aud parchetul scârâțâind și mă întreb de ce nu ești aici, să mă afund în brațele tale.
Chiar așa… de ce?
