De ce-ai plecat, Alexis Matache?!

Aștept de câteva ore să sune telefonul sau să scrie cineva pe Facebook că a fost o greșeală și că Alexis a noastră este în viață. Trec de la crize de plâns la furie, la disperare și apoi mă întorc, neputincioasă, la plâns. Alexis Matache a murit.

Nu știu să-mi exprim durerea altfel decât prin scris. Aș vrea să urlu, să iau un baros și merg să dărâm locul acela nenorocit. Aș vrea să lovesc cu pumnii în pereți, să implor, să fac ceva, pentru ca această veste să nu fie adevărată.

Am cunoscut-o pe Alexis în 2008. Alexis Purple Vibes. Așa își spunea. Abia intrase la facultate și se înscrisese în asociația de studenți din care făceam parte. A lucrat cot la cot cu noi, nu s-a plâns niciodată de nimic și a fost om de bază pentru toți.

Alexis era optimistă și mereu cu zâmbetul pe buze. Alexis râdea cu soare și căuta întotdeauna frumosul în jurul ei. Alexis era amabilă și avea de fiecare dată o vorbă bună de spus. Asta aș vrea să țină toată lumea minte.

Mă uit la pozele cu ea și-mi scormonesc prin amintiri și nu pot s-o văd altfel decât vie. „Ai un metru și-un zâmbet. Și față de pupat!”. Așa-i spuneam și ea râdea ca un iepuraș, știind cât îmi era de dragă.

Astăzi, sute de oameni care au cunoscut-o sunt șocați. Durerea amuțește, biciuiește crunt și nu iartă pe nimeni. Prieteni, colegi, străini… cu toții ne întrebăm de ce.

Nu-mi amintesc ce mi-a spus ultima oară când am văzut-o. Dar știu sigur că mi-a zâmbit. Pentru că așa era Alexis.

Odihnește-te în pace, suflet cald!