„Nimic nu e întâmplător” – interviu cu Alexandra Gavrilă

Am cunoscut-o pe Alexandra în 2010 și am știut din prima clipă că e făcută din muzică și zâmbet. I-am spus că e născută pentru radio și nu m-am înșelat. Are o voce inconfundabilă, melodioasă, profundă, cu care îți pătrunde prin cele mai întunecoase cotloane ale sufletului și le luminează.

O auzim în fiecare dimineață la matinalul Europa FM, de la care pleacă fuguța la sala la care predă Kangoo Jumps. E cea mai activă persoană pe care o cunosc și mă întreb în fiecare zi cum rezistă.

Este omul lângă care nu ai cum să fii trist sau deprimat, omul pe care te poți baza întotdeauna, omul frumos pe care trebuie să-l ai în viața ta.

Cine ești tu?

Ai început cu întrebarea cea mai grea. Sper să fie cea mai grea din interviu. (râde)

Acum… dacă vrei varianta oficială, sunt om de radio și instructor la o sală de sport. Dacă vrei varianta neoficială, sunt cineva care se descoperă în fiecare zi.

Ce faci când ești tu cu tine?

Sunt eu cu gândurile mele. Ori ies la o plimbare, ori îmi pun o muzică frumoasă să ascult, un serial de la care am ceva de învățat, lucruri… Lucruri care mă ajută să experimentez. Nu-mi place să stau degeaba. Meditez, mă uit la lucrurile din jur, privesc cerul de câte ori am ocazia. Poate sună a clișeu, dar nu e.

Ce ai învățat din cărți?

Am învățat că merită să învăț mai departe. Am învățat cum să învăț. Am învățat să fiu mai atentă la detalii. Știi… cărțile sunt o altă lume, separată de viața noastră de zi cu zi, dar de multe ori se îmbină. Din cărți poți să pui în aplicare lucruri pe care le înveți acolo și în viața de zi cu zi.

Cine este omul tău de suflet și ce te inspiră la el?

E greu cu treaba asta, cu omul de suflet. Să știi că eu mă inspit zilnic de la oamenii din jurul meu. De la fiecare om nou pe care îl cunosc sau prieteni, oameni vechi, oameni din familie. Zilnic, zilnic, zilnic, poți găsi inspirație în fiecare dintre ei.

Povestește-mi un gest frumos care te-a surprins.

Uite, mă duc o dată la trei săptămâni la bunicii mei. De fapt e sora bunicii mele, e de aici din București, și la soțul ei. Sunt în vârstă. Ea are 86 de ani, el 93 de ani. Găsesc  gesturi frumoase acolo întotdeauna. Ultimul gest frumos de care îmi aduc aminte – mi-a povestit tataie, că așa îi zic. Ea e bolnavă de Alzheimer și s- trezit la 3 noaptea cu gândul să plece din casă, neștiind cine e, ce caută acolo în casă. Ei, în momentul ăla tataie îmi spune că a încercat să o calmeze, la 93 de ani ai lui, care e perfect lucid, și să o ajute să revină cu picioarele pe pământ, în viața de zi cu zi. Dar cu atâta calm și cu atâta blândețe, și mi s-a părut extraordinar ce înseamnă să – după 66 de ani de căsnicie – încă să fii alături de omul de lângă tine, orice s-ar întâmpla. Și chiar dacă nu știe cine ești tu, în momentul ăla, după 66 de ani să reușești să îți menții calmul și cu atâta blândețe să reușești să treci peste situația asta.

Prima dezamăgire reală și ce ai înțeles atunci despre viață.

Știi că lucrurile mai puțin plăcute încerc să nu le țin prea mult în viața mea, mai degrabă să le trec la experiențe și să învăț din ele pe viitor. Dezamăgiri am avut probabil în momentul în care am ajuns în București, în momentul în care te rupi de adolescență și începi să devii un om matur. Dezamăgiri din partea oamenilor. Nu știu… faptul că lumea pe care tu ți-ai creat-o în mintea ta de copil este altfel față de lumea reală.

Prima dezamăgire a fost când am aflat că nu există Moș Crăciun. Mai ales când, cu un an în urma tragicei descoperiri (am văzut-o pe mama cum se furișa dintr-o cameră-n alta să-mi pună jocul de Monopoly sub brad), zărisem în noaptea de Ajun, de la geam, înainte să mă pun în pat, o dâră de lumină pe cer. Îmi amintesc de parcă a fost ieri. O fi fost vreo stea căzătoare, un avion .. cred. Eram convinsă că era Moșu’. CON-VIN-SĂ ! S-a mai spulberat o iluzie.

Și cred că prima mea dezamăgire reală este aceea că am descoperit că unii oameni pot să nu fie oameni.

Un sfat, o vorbă de duh, o lecție.

După 23 de ani de viață, am învățat că nu e ok să dai sfaturi. Da, să împărtășești experiențe, este în regulă. Dar nu să dai sfaturi.

Trebuie să experimentezi cât mai mult, că drumurile se leagă. Nu știu dacă este Universul neapărat, dar sunt niște lucruri pe care poți să pornești și se leagă de alte lucruri. Nimic nu e întâmplător. Toate, toate, toate sunt legate. Și, dacă îți dorești să mergi pe un drum, dacă ai în mintea ta conturat un drum, trebuie să o faci, indiferent de consecințe, să nu stai să te gândești foarte mult. Iar, în momentul în care ajungi acolo, te uiți în spate și vezi că toate lucrurile s-au legat pe undeva și că există o conexiune, există o rețea care o să te ducă undeva, să-ți fie ție bine.