14 octombrie. Ora 21:00. La Sala Polivalentă repetau de zor băieții de la Iris. M-am așezat pe un scaun și am stat să îi privesc o perioadă. Făceau probe de sunet cu minuțiozitatea unui pictor de miniaturi, se mai consultau, mai testau.
Jumătate de oră mai târziu, m-am îndreptat spre scenă, hotărâtă să descopăr oamenii din mijlocul muzicii. Cum puteam să plec fără un interviu cu trupa Iris?
Primul din fața mea: Relu. Ei, am știut că-mi place de el de dinainte să deschidă gura. Avea un zâmbet cald și-o față prietenoasă, atitudine de la care o listă lungă de artiști ar putea să preia câte ceva. Un om simplu. Calm și așezat. 
Apare Boro, care-ți aduce zâmbetul pe buze instant și-un râs cu lacrimi, secunde mai târziu. În mișcare continuă, avea ceva ce ar energiza și cel mai vlăguit om din lume. Un artist. Nu doar al muzicii, ci și al cuvintelor. Un entertainer.
Și dacă tot ne-am întâlnit așa, cam pe nepusă masă, cu ajutor de la un prieten drag, zis Mihăiță, i-am răpit pentru câteva minute pe Boro și pe Relu și-am stat de povești.
Toată lumea vorbește despre școala de rock – Iris. Sunteți o inspirație. Cum vedeți voi asta?
Boro: Cel puțin înainte, așa era. Adică… au fost mulți instrumentiști de la Iris care au plecat în alte formații. Veneau, stăteau un an-doi și, cum ai zis tu, eram un fel de școală. Și pe urmă, într-adevăr, am și inspirat generații întregi: tineri care se apucau de cântat sau care voiau să fie super profi.
trupele care au ceva de spus cu adevărat (…) vor rezista întotdeauna
Unde sunt trupele rock din ziua de astăzi? Ce se întâmplă?
Relu: Sunt în continuare trupe de rock. Muzica evoluează. Adică rock-ul s-a schimbat. Nu mai e protestatar, ca înainte de ’89. Are o altă formă. Nu se duce neapărat spre nișă, dar nici nu mai are impactul pe care îl avea înainte. Poți să te uiți și la nivel mondial: e același lucru. De fapt, de acolo ne aliniem. Dar trupele care au ceva de spus cu adevărat, chit că au o vechime de câțiva ani de zile sau zeci de ani de zile, vor rezista întotdeauna. Ca și în viață: dacă ai ceva de spus, ești. Dacă nu ai nimic de spus, nu ești.
Tot mai mulți tineri se îndreaptă înspre muzica așa… comercială și mai puțin înspre cea rock. Ce cauză ar putea să îi mai inspire?
Boro: Pe noi ne inspira rock-ul să fim rebeli, să fim împotriva sistemului. Pe ei îi inspiră să aibă lova, femei, mașini mari, lanțuri de câine la gât, de aur. Adică ei asociază muzica asta cu huzur. Noi nu voiam așa ceva. Nu ne interesa huzurul, ne interesa să fim protestatari, să fim împotriva sistemului.
Trupa Iris a trecut peste multe probleme și situații controversate de-a lungul anilor și încă rezistă. Care e rețeta succesului?
Boro: Să te vezi unde vrei să ajungi, să te vezi în vârf. Asta e rețeta succesului.
Relu: La Iris, rețeta succesului a fost faptul că avem identități diferite, dar toate împreună sunt precum cele cinci degete care strâng pumnul. Cu toate identitățile astea diferite, totul a fost constructiv, inclusiv certurile. Căci nu poți. E ca-ntr-o căsnicie, nu poate să fie doar lapte și miere. Mai sunt mici frecușuri, mai ales când repetăm, când suntem obosiți, când compunem. Fiecare vine cu o idee, dar nimeni nu și-o menține pe genul „băi, a mea e cea mai bună și cu asta basta; nu mai există nimic”. Ba din contra, încercăm varianta fiecăruia și întotdeauna produsul final cred că spune. Avem atâtea hituri că de multe ori ne ceartă fanii – „dar pe aia de ce n-o mai cântați?!”. Atât cântăm: două ore. Ar trebui să cântăm vreo șapte, ca să le cântăm pe toate.
… cea mai bună formulă este cu Cristi
Spuneam că au fost multe controverse în presă de-a lungul timpului. Ce v-a deranjat cel mai tare la atitudinea presei față de voi?
Boro: Atitudinea presei poate mai puțin. Știi cum e: presa se dă după cum bate vântul. Dacă astăzi ești băiat bun, bine. Dacă astăzi te-ai încălțat cu un pantof greșit, ești în rahat până la gât. Cred că mai degrabă fanii s-au împărțit. Cred că a fost o chestie de conjunctură. La concerte nu-ți vine presa, vin fanii. Și probabil că… E ca și cum ai fi căsătorit cu cineva, divorțezi, te cuplezi cu altcineva și unii îți spun „băi, nu te supăra, eu te iubesc, ești prietenul meu, dar nu mai veni cu tipa asta, că nu o suportăm nici eu, nici bărbatul meu”. E o chestie de asta.
Relu: E păcat. Și în presă sunt oameni și uită că și noi, și ei, ca să ajungem unde suntem, am făcut niște sacrificii, am muncit enorm. Și este păcat să împroști cu noroi și… Ok. Și a plecat Cristi în momentul ăla. A vrut altceva. Care a fost problema? Să spui că Iris nu există fără Cristi sau Cristi nu există fără Iris. De ce? Avem o identitate comună. Așa cum cea mai bună formulă a Stelei a fost cu Hagi, exact așa… cea mai bună formulă este cu Cristi. Și singura viabilă. Așa că e păcat că trebuie să pui mereu răul în față.
Nimeni nu știe orele petrecute în spate
Ce ați fi vrut să scrie presa despre voi, dar nu a făcut-o niciodată?
Boro: Ăsta este ultimul lucru care ne interesează. Dar ar fi putut… Întotdeauna, pe vremuri, Cristi cumpăra toate ziarele după diferite spectacole. la Polivalentă, Sala Palatului, aniversare… Noi munceam la spectacolele astea foarte mult. Îți ardeau creierii; și de virtuozitate, și de memorie, de ce vrei tu. Ei, și se găsea câte unul să scrie chestii, că nu știu ce s-a întâmplat. Adică era bine să ne recunoască mai mult. Măi, oamenii ăștia au făcut o treabă serioasă. Nu – au venit, au dat de două ori din pensulă și-au plecat.
Relu: Chiar asta voiam să spun și eu. Percepția asta greșită asupra artistului. Vai, ce mișto e ăla, se duce acolo, dă de două ori din mână sau se învârte de două ori pe scenă și câștigă și o groază de bani. Vai, ce mișto și cine e ș.a.m.d. Adică nimeni nu știe munca titanică din spate. Și în primul rând că ai talentul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Asta e. Unul are talent la cusut nasturi, altul să ciopârțească o carcasă de porc, nu e nicio supărare. Asta e muzică, e o artă. Nimeni nu știe orele petrecute în spate, să repeți, să compui, să te duci la repetiții, să te întorci. Nouă ne vin, de exemplu, idei pe drum. Mie personal mi s-a întâmplat să-mi vină o idee la două noapte, în timpul somnului, și m-am trezit buimac, am luat o foaie de hârtie și mi-am scris cele patru note care mi s-a părut mie că sună extraordinar. Sau băieții… scot repede reportofonul că au o temă în cap. Poate să fie ceva deosebit. și nimeni nu vede chestiile astea. Asta ne-a deranjat cel mai mult. Ne-am fi dorit să scrie și despre așa ceva.
Care este cea mai faină amintire cu fanii?
Boro: Sunt multe. Mi-ar fi greu să spun. Cred că la concertele aniversare. Au umplut sălile până la refuz, au venit pe aeroportul Băneasa. Noi tocmai am fost decorați atunci de Băsescu. Veniserăm treziți de dimineață, zombie, era foarte cald. Dar când am văzut marea de oameni, ne-au dat o energie extraordinară. Am cântat dintr-o suflare.
Relu: Pentru mine fiecare concert și fiecare întâlnire cu publicul este ceva deosebit, dar concertul de 30 de ani, de pe aeroportul Băneasa… Țin minte că… Noi întotdeauna trebuie să ajungem înaintea publicului la concert, indiferent unde e și știu că ajunseserăm și se strânsese deja o mare de oameni. Până când am ajuns, am parcat, am intrat în backstage și știu că îmi ziceau niște prieteni care veneau din oraș că s-a blocat circulația pe prima bandă și pe trotuar. Și îmi ziceau că este un puhoi de lume care se îndreaptă spre aeroportul Băneasa, concertul Iris – 30 de ani. și asta a fost ceva deosebit. Când ne-am urcat pe scenă chiar am rămas uimiți. Fără public, nu exiști. Și tot așa, primul concert de anul ăsta, de la revenirea lui Cristi, de la Cluj, când ne-am urcat pe scenă și am văzut că toată piața Avram Iancu era un puhoi de lume. Chiar primarul Emil Boc, când a venit să ne felicite, în culise, ne-a spus că „Dom’le, eu nu am mai văzut niciodată atâta lume adunată la un eveniment cultural.
Care e piesa ta preferată de la Iris?
Boro: Să nu-mi iei niciodată dragostea. (râde) Sunt multe. Aș minți dacă aș spune că-mi plac toate, dar îmi plac foarte multe. Asta e clar!
Relu: N-aș putea să spun de piesa preferată, pentru că știi cum e: toate piesele sunt „copiii” tăi. Nu poți să îți spui că îți place mai mult de unul decât de celălalt. Dar, ce să spun?! „Pe ape”, „Somn bizar”, „Strada ta”. Totuși sunt câteva care punctează puțin mai mult.
Ai un ritual special înainte de concert?
Boro: Știi ce fac? Dacă pot, dacă am timp, dorm o oră sau două. Pe cuvânt! Nu poartă noroc, dar mă limpezește la cap. Mă liniștesc. Vorbesc foarte serios.
Relu: Nu am niciun ritual. Încerc să intru cu dreptul, dar sper să nu fie beznă, cum am pățit o dată: m-am împiedicat de monitorul de la clape și am venit pe burtă. Norocul meu că era beznă și nu m-a văzut nimeni. (râde)
***
Le-am mulțumit pentru interviu și am stat să-i ascult cântând.
Vă las și vouă o frântură, deși telefonul meu nu e cel mai de treabă din lume atunci când vine vorba despre înregistrat.
No Comments