Atunci când mă întreabă cineva care este locul meu favorit din lume, nu pot să nu mă gândesc automat la brațele lui. Dar ăsta nu-i un răspuns, așa că dau mereu nepăsătoare din umeri și jur cu degetele cruciș că nu m-am gândit niciodată la asta. Și-apoi mă ia un fior de amintire. Mirosul lui. Felul în care îmi făcea pielea să se înfioare în mici buburuze de câte ori mă atingea. Căldura pe care o emana, chiar și de la o clipire distanță. Și-apoi, înălțătoare, abisală, extaziantă, îmbrățișarea.
M-am pierdut și m-am regăsit în brațele lui. M-am reinventat și am găsit puterea să culeg bucăți de suflet de pe jos. Să le unesc cumva între ele și să le alipesc la ce a mai rămas din întreg. Și să îmi jur, de data asta cu degetele despărțite, că nimeni n-o să crape ce-am sudat. C-am învățat o lecție și că nu există nici ciocan, nici lovitură, să dezmembreze ce am reparat.
Și-am reușit cumva. Însă apoi s-a mai ciobit o părticică. Și-apoi încă una. Și m-a primit de fiecare dată în îmbrățișare și mi-a dat forța să mă pun din nou pe reparat. Și-am reparat sârguincios, făcând aceleași jurăminte. Doar ciob la suflet spart, e doar o zgârietură.
Și-apoi a dispărut. Și nu știu arhitect să reclădească suflet. Și nici n-am adunat bucățile de jos. Și nici nu le-am găsit pe toate. Fără întreg la care să lipesc, nici n-am mai căutat.
Iar astăzi sunt aici, ascunsă printre litere de dor. Și-aștept și sper că poate se vor lipi dintr-o îmbrățișare. Cândva.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
(Nichita Stănescu)
No Comments