Ai pierdut diminețile în care m-aș fi cuibărit lângă tine, inconștient, alunecând prin valuri dulci de leneveală. Aceleași momente în care tu ți-ai fi înfipt nasul în părul meu, adulmecând ceea ce mereu ai numit dragoste.
Ai pierdut zâmbetul triumfător care ți se așternea pe față de câte ori mă vedeai îmbrăcată în cămașa ta. Căci nu există victorie mai mare pentru un bărbat decât să-și vadă cămașa îmbrățișând femeia pe care o iubește.
Ai pierdut bilețele stupide pe care ți le strecuram pe unde puteam, doar ca să îți fac ziua mai frumoasă. Ca să îți amintești că te-am ales pe tine și că te iubesc.
Ai pierdut momentele în care te doream atât de mult încât mă durea. Momentele în care mă ascundeam în brațele tale. Momentele în care câutai în mine părți din sufletul tău.
Zilele în care mă trezeam zâmbind doar pentru că era soare, diminețile în care mă trezeam morocănoasă și ciufulită, momentele în care ne spălam pe dinți împreună și râdeam ca doi idioți din Dumnezeu știe ce. Șoaptele, îmbrățișările, mușcăturile de ureche, mângâierile, plimbările înspre nicăieri și înapoi. Ziua în care te-aș fi anunțat că vom avea un copil, emoția de a mă ști doar a ta, copiii pentru care ne-am pierdut ore în șir alegând nume, pe mine.
Ai pierdut.
