Primul sărut. Prima dragoste. Prima suferință. Prima noapte nedormită. Prima zi de școală. Prima zi la serviciu.
Toate aceste prime momente rămân prinse undeva într-un colțișor de minte și, din când în când, revin și ni se perindă prin fața ochilor ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Apoi, ne dezmeticim, revenim la realitate și simțim că toate acele evenimente par a se fi petrecut într-o altă viață. Dar cum rămâne cu a doua oară? Sau a treia? Sau a patra? Atunci cum a fost? Și de ce nu ne mai amintim?
Pierdem momente, amintiri, zâmbete, vise, șanse, oameni. Toate astea în timp. Cu timpul. Din cauza timpului (e mai ușor așa decât să dăm vina pe noi înșine).
Am trecut de ceva timp de 20 de ani și nu am idee când a trecut timpul. Îmi amintesc, bineînțeles, frânturi de viață, dar nu mi se pare de ajuns. Pentru că am luni de zile despre care nu mai știu nimic. Ce am făcut? Unde am fost? Cum eram?
Nu știu … Nu mai știu. Așa că nu pot să nu mă întreb : Unde naiba se duce timpul? Și de ce se grăbește în halul ăsta?
No Comments
Bună dimineața!
Titlul ”Tempus fugit”, spune cam totul… în altă ordine de idei timpul este o găselniță a noastră, a oamenilor care sunt muritori și simt nevoia să se ancoreze într-un spațiu delimitat chiar de ei… o sută de ani pe care îi trăim ipotetic pe acest pământ, în Univers sunt doar două secunde… în conluzie pot să mai adaug că timpul este relativ (E=mC2).
P.S. Îmi place blogul tău. Când ai timp te invit să intri și pe la mine pe: http://cosminstefănescu.wordpress.com
Noapte bună!
Multumesc. 🙂
Eu zic ca il grabim noi tot asteptand cate ceva din viitor, in loc sa traim momentul. Si nu stiu daca putem sa fim altfel, pentru moment tind sa cred ca asta e natura umana, dar poate daca ma prinzi intr-o dispozitie mai buna o sa ma razgandesc
Si ca sa ma exprim in imagini care nu-mi apartin si pe care le consider arta: http://www.wordboner.com/post/75957274/we-never-stop-waiting-for-something
Se grabeste sa nu apucam sa intelegm multe din ce e viata asta si ce e lumea asta…ca un om care stie multe e mai greu de controlat…si am impresia ca cineva de undeva din universul asta ne controleaza, si isi bate joc de noi
Mare adevar ai grait, draga mea! Mare I tell you!
@ Miha : Multumesc, darling. :*
Bine gandit….bine scris…
@Sergiu : Multumesc. :*
Poate asta e motivul pentru care multi aleg sa tina un jurnal… implicit si motivul pentru care ti-ai facut tu acest blog.
Cred ca felul in care se comporta memoria, mai precis ceea ce hotaram inconstient ca merita pastrat si ce nu, depinde de fiecare. De pilda eu nu-mi amintesc momentele mentionate de tine mai sus, dar imi amintesc foarte bine diverse momente pe care nu le-as putea delimita precis ca insemnatate.
Pana la urma, ce e mai grav? Ca uitam fapte, locuri, oameni, vise, ganduri? Sunt intr-adevar diverse cai de a pacali timpul… poze, bloguri si alte modalitati de imortalizare. Dar putem oare sa tinem in loc niste sentimente, sa ne amintim exact ce am simtit intr-un anumit moment? Cert este ca pana la urma le vom uita pe toate… mai bine zis, va veni un moment cand nimic din toate astea nu va mai conta.
Si, ca sa raspund celor scrise de tine, sunt de parere ca un lucru pe care l-am castigat, o anumita experienta, nu se “pierde” prin uitarea sa, pentru ca se va regasi intotdeauna in faptele si gandurile noastre viitoare. Iar timpul pleaca intr-un loc din care nu se mai intoarce, motiv pentru care depinde de noi sa alegem ce facem cu putinul timp pe care l-am primit. Referitor la asta, cred ca o celebra vorba de-a lui Octavian Paler ofera cea mai elocventa concluzie si totodata cel mai bun sfat in sensul asta: “Ce n-am trait la timp, nu mai traim niciodata”
😉