Piața Universității. Noiembrie 2015. Lângă statui, un grup este păzit de jandarmi. Oamenii sar, urlă, scandează. Băieții din galerie. Muie Steaua. Rapid. Dinamo. Iohannis. Ponta. BOR. Medici. Pompieri. Toată lumea.
Câțiva pași mai încolo, o femeie cântă de una singură refrenul de la „The day we die”. Are o voce decentă. O știu. E rockeriță și a fost profesoară la un moment dat. E cu alte două femei care își țin capetele în pământ.
Dincolo de ele este o aglomerație de nedescris. Ciulesc urechile. Nu strigă „Colectiv”. Ce ciudat. Oare ce spun? Fac câțiva pași. Un bărbat urlă „Jos Guvernul!”. Alături, un grup furios de neni își strigă ura pentru diverși politicieni.
„Scoateți E-urile din alimente!”. „Basarabia e România”. „Deputat penal,/Marș la tribunal”. Ură. Furie. Violență. Nu!
Protestul trebuia să fie despre două lucruri:
- Pedepsirea vinovaților pentru ceea ce s-a întâmplat la Colectiv.
- Asigurarea că așa ceva nu se va mai întâmpla vreodată și că vom fi în siguranță
Protestul ar fi fost al unor oameni îndurerați, indignați, dar civilizați. Calm, decent, apăsat de durerea pe care o resimțim în fiecare secundă. Fără urlete. Fără înjurături. Fără amenințări. Fără teatru. Fără „agitatori”. Fără a se transforma într-o cursă pentru popularitate. Fără speculanți.
Să ne-amintim de ce-am ieșit în stadă! De Ziua 1 de protest. De Ziua 2. De cei care s-au dus. De ce-au lăsat în urmă. De faptul c-am promis ca-n cinstea lor să facem să fie mai bine. Dincolo de E-uri, de Ileana Președinte, de frustrările personale, de preferințele politice.
Decent. Uman. Sobru. Ca un omagiu pentru cei care s-au dus, vocea străzii ar trebui să fie mută de durere. Departe de a fi un câine care latră la o poartă ce nu se va deschide în veci.
Atât.
