Vă spuneam într-un articol anterior că poți să cunoști un om după mersul la toaletă. Și am crezut mult timp c-am fost superficială, dar viața s-a zbătut să-mi demonstreze fix opusul.
Am ieșit în seara asta în oraș cu două prietene. Ne-am așezat la o terasă, am râs, am povestit, am dezbătut diverse.
Mă duc la toaletă. Intru, încui, îmi așez geanta pe o măsuță și dau să-mi desfășor activitatea. Deodată, aud cum se înfige cineva în ușă. Apasă pe clanță cu putere și se împinge mai-mai să dărâme hardughia. O fi crezut că-i ușa mă-sii, așa că decid repede să deslușesc misterul. Strig „Ocupat!”, tare și răspicat, ca să mă audă.
Dar simțul proprietății mândrei era extrem de dezvoltat. Total neimpresionată de ușa încuiată și strigătele mele, madam a continuat să tragă de clanță, de zici că își uitase scutecul acasă. Și manierele.
„E ocupat!”, îi strig din nou. Ea tot încearcă. M-apucă dracii și strig „Ho!”. Ca prin miracol, se oprește. Identific instant regnul din care face parte, mă spăl pe mâini, descui ușa și numai ce o văd pitită după un perete. Părea bipedă.
„Mă-ntreb: ce te-a indus în eroare: ușa încuiată sau faptul că am strigat că-i ocupat?!”, ridic sprânceana către cea pe care-am identificat-o ca fiind rudă de gradul I cu Avuta din povestea veche.
„Ce vrei, fă?!”, mă-ntreabă ea cu grație.
Frumos la oraș, ce să zic….
No Comments