Jos textila

Într-o zi, în vara lui 2010, am plecat pe la ora 4 de la serviciu. Când eram aproape de gura de metrou de la Aviatorilor, aud o voce în spatele meu : “Bună!”. Mă întorc și văd o tipă la vreo 30 de ani, foarte bine îmbracată și cu un zâmbet întins pe toata fața. Îi răspund la salut.

Ea : Aș avea nevoie de ajutorul tău, te rog.

Eu (neștiind ce mă așteaptă) : Așa …

Ea : Nu mă cunoști și probabil o să ți se pară ciudat, dar aș vrea să îmi dai fusta ta.

Da, dragilor. Se referea la fusta DE PE MINE.

Eu (holbându-mă la ea) : Ce ?!?

Adică, altruiști, altruiști, dar mândra părea să ia vorba “Îți dau și hainele de pe mine” prea în serios. Mult prea în serios.

Ea (la fel de zâmbitore) : Da, îmi place foarte mult și nu am mai văzut până acum modelul acesta. De aia aș vrea să mi-o dai mie. Ți-o cumpar. Serios! Cât vrei pe ea?

Eu (cu ochii cât cepele și capul ușor înclinat într-o parte) : Aaaa … Huh?!

Ea: Serios. Deci te-am văzut de la depărtare și mi-a plăcut atât de mult încât am venit după tine.

Eu (în gând): M-a urmărit nebuna. Și vrea să mă dezbrace. Și eu stau de vorbă cu ea. (cu voce tare) Nu e de vânzare. În plus, suntem în mijlocul străzii. Dacă-ți dau ție fusta, eu în ce rămân?

Ea (râde) : Păi nu te dezbraci aici. Mergem și noi la o cafenea și o dai jos la baie.

Eu (de dragul conversației): Bine, bine, dar din baie cum mai ies?

Ea : Cum adică?

Eu : Adică, nu am nici cea mai mica intenție să ies din baie în chiloți și cu fusta în mână ca să ți-o dau ție.

Ea : Păi îți dau bani pe ea. Îți cumperi și tu ceva.

Eu: Din baie?!

Ea: Nu. După aia. Cât vrei pe ea?

Eu : Nu o vând.

Ea : 300 de euro. Mai mult nu îți dau.

Eu (cu ochii cât cepele) : Cât?!? (îmi revin repede ) Nu. Nu o dau.

Ea (ridică ușor vocea): 350! Mai mult de atât nu scoți de la mine.

Eu (încercând să înțeleg de ce Iisus ar da cineva atât de mult pe o fustă purtată) : Nu! Nu vreau să o vând, ți-am mai spus. Pa.

Ea (începe să strige după mine): Durează doar câteva secunde să o dai jos. În plus, îți dau bani.

Da, s-a întors toată lumea să se uite la mine. Da, îmi venea să intru în pământ de jenă. Nu râdeți, nu e amuzant când ți se întâmplă ție așa ceva.

Încercând să salvez aparențele, mă întorc și eu uitându-mă în toate părțile. Poate, poate, nu se prinde lumea că nebuna țipa după mine. Dar nu trec 10 secunde și apare mândra fix în fața mea.

Ea: Te-ai mai gândit?

Eu: Ești dereglată?

Ea: Ok. Cred am exagerat puțin. (râde)

Eu: Crezi?!?

Ea: Faza e că sunt pasionată de modă. Fac și eu haine. Și aveam în plan să fac o fustă asemănătoare. Dar durează. Și dacă tot o ai tu, cu extra accesorii, iese o minunăție. Hai, dă-mi-o!

Eu (mergând cu pași hotărâți spre gura de metrou și cu mândra după mine): Femeie, lasă-mă în pace! Nu-ți dau nicio fustă.

Tipa începe să-mi explice nu știu ce prostii despre un târg la care vrea să participe. Profit de moment și o iau la goană. Ce metrou?! Dacă mersul pe jos face piciorul frumos, să vedeți cum îl face fuga! Și dusă am fost.

Într-un final am ajuns acasă. Eram ruptă de obosită și extrem de contrariată. Dar măcar aveam fusta pe mine.