Între totul și nimic

Nu știu ce e mai rău: să știi totul sau să nu știi nimic.

De-a lungul vieții mi-am repetat că adevărul e singurul de care am nevoie. Acum că îl știu, mărturisesc că nu îmi place și, în clipe numai de mine știute, aș vrea să mă întorc măcar pentru o clipă în dulcea minciună în care trăiam până să îl aflu. Adevărul doare după cap. Așa vă spuneam într-un articol anterior. Și nu glumeam.  Atât în dragoste, cât și în viața cea de toate zilele, adevărul are metodele lui deloc elegante de a-ți da existența peste cap.

Însă oricât de confortabil ar fi culcușul oferit de minciună, tot adevărul e cel care ne salvează. De oameni, de idei greșite și, uneori, de noi înșine. Mai ales de noi înșine.

Eu urăsc minciuna. Și cu toate astea, mi-am dat seama de curând că mă număr printre marii mincinoși din viața mea. Cei pe care nu-i tolerez și pe care-i îndepărtez fără să clipesc.

Mă mint. În fiecare zi. Cred ce-i mai bun despre oameni și le găsesc scuze pe care nu aș putea să le inventez pentru mine. Le dau una, două, zece, o sută de șanse, mințindu-mă cu nonșalanță că sigur nu vor mai face la fel. Aleg să cred în ei, mințindu-mă pe mine.

Când mi-am dat seama ce fac, într-o încercare penibilă de a mă ridica în proprii mei ochi, am pus totul pe seama naivității. Apoi am început să analizez și puf! Acum văd clar minciuni cât casa și le adun pe toate sub umbrela prostiei. Și-mi vine să mă iau de moț.

Dar nu pentru ce am făcut, pentru că nu pot schimba cine am fost. Ci pentru că nu mă pot opri. Nu mă pot opri din a găsi scuze oamenilor din jurul meu. Celor care m-au părăsit când aveam nevoie de ei. Celor care mă găseau doar când aveau nevoie de ceva. Celor care m-au împroșcat cu noroi. Celor care mi-au făcut rău doar pentru că puteau. Celor, celor, celor.

Sunt blocată între totul și nimic și nu mă pot mișca de teamă. Teamă să-mi spun adevărul. Teamă să mă mint în continuare. Și dacă avem adevăr și minciună, care e ”totul” și care e ”nimic”?