Despre oameni mici

Nu am crezut niciodată că murdăria altora mă va însenina. Pe vremuri, minciunile și cuvintele pline de răutate, intrigile, toate acestea ar fi făcut orgoliul meu să tresalte cutremurat. Nedreptatea m-a înfuriat întotdeauna. O furie asemănătoare unui nor roșiatic îmi încleșta pumnii și îmi înverzea ochii. Un fior justițiar îmi traversa instant șira spinării și îmi ștergea conștiincios zâmbetul de pe față. Război.

Am aflat ce au spus și am tresărit. Știam deja ce urmează și așteptam fiorul, însă de data asta nu a venit. Am fost surprinsă și mi-a luat ceva să înțeleg ce se întâmplă.

Oamenii mici, frustrați se ridică pe sine călcând în picioare pe alții. Sunt nesiguri, iar asta îi împinge să caute confirmări. Dă-i cuiva putere și vei afla cine este cu adevărat, se zice. Și așa e. Numai că cei despre care vă vorbesc au plecat singuri în căutarea puterii. O putere care  nu le oferă decât  încă o zi în care să simtă și altceva în afară de frustrare. E trist.

Mizeria lor m-a înseninat, vă spuneam. Pentru că mi-am dat seama că eu nu sunt așa. Iar ăsta-i motiv de bucurie. Căci mă consider norocoasă pentru faptul că pot să iert, să mă bucur sincer pentru realizările cuiva, să spun adevărul, chiar dacă el depășește limitele ipocriziei impuse de societate.

Mi-e milă de oamenii mici, dar le sunt recunoacătoare că există. Pentru că exemplele de ”așa nu” sunt mai grăitoare decât orice povestioară. Pentru că la sfârșitul zilei, ei se întorc la viețile lor amare, iar eu la oamenii care mă iubesc și îmi spun că mâine va mai bine. Pentru că zâmbetul a rămas acolo unde îi este locul. La mine.