Întâmpin fiecare toamnă cu o melancolie, răsărită parcă de după frunze îngălbenite de timp. S-a terminat. Accept cu greu ideea şi mă pregătesc să o iau de la capăt. În alte haine, cu părul mai închis şi ochii mai trişti. Ştiu că mai am doar câteva raze de soare şi-aş vrea să le prind şi să le păstrez, ca să îmi ţină de cald şi de lumină peste luni. Dar nu mă-ndur să-i răpesc toamnei începutul. Pentru că are un je ne sais quoi parfumat cu struguri şi mere domneşti. Şi degete murdare de iod. Ca fiecare amintire tomnatică a copilăriei mele.
Am păstrat de atunci plimbările prin parc. Mereu aceleaşi. Un déjà vu rămas intact peste ani. Şi cărţile. Şi visarea.
Crengile trosnesc sub greutatea gândurilor mele. Vântul mătură aleile de frunze, făcându-mi parcă loc să trec. Răsfoiesc pagini de carte. Parcul e aproape pustiu. Din când în când, un râset de copil străbate văzduhul, semn că încă mai există bucurie în lume.
Tresar. Deschid ochii şi regăsesc visarea în jurul meu. Toamna are lumină de apus, de dimineaţă până seara. O lumină gălbui-roşiatică, timidă, care dă contur de poveste oricărei imagini.
Mă ridic hotărâtă de pe bancă. În afara parcului mă aşteaptă realitatea. Maşini, claxoane, oameni grăbiţi, care nu ştiu povestea mea.
Toamna m-ai sărutat pentru prima oară.
No Comments