Ploaie în luna lui Marte – de Nichita Stănescu Ploua infernal, şi noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în luna lui Marte. Pereţii odaii erau neliniştiţi, sub desene în cretă. Sufletele noastre dansau nevăzute-ntr-o lume concretă. O să te plouă pe aripi, spuneai, plouă cu globuri pe glob şi prin vreme. Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei, mie-mi plouă zborul, cu pene. Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi lăsasem în lume odaia. Tu mă strigai…
-
Mă întreb dacă ai auzit de mine. Sau măcar… dacă știi că exist. Că undeva, în fața unui calculator așezat pe masa din bucătarie sunt Eu, cea care îți scrie. Cea care are atâtea…