Cel mai mult îmi place la Ea faptul că nu este a mea. Că nu o să mă pot plictisi niciodată de Ea. Că nu o să am niciodată ocazia să iau de-a gata ceea ce îmi oferă. Că o să o păstrez mereu ca amintire vie a ceea ce n-a fost. Că o să pot să venerez mereu fiecare moment în care mă privește.
Vai, cum știe să te privească! De parcă ești și Om, și demon, și erou. De parcă nu există alt bărbat decât cel în care nu te recunoști a fi tu. Și te privești nătâng, desprins de corp, întrebându-te veșnic de ce te-a ales pe tine. De ce-și trece clipele privindu-te. Dar juri pe vieți și morți că n-ai schimba o răsuflare din timpul lângă Ea.
Sunt dependent. De viața din Ea. De zâmbetul Ei, care-i curbează buzele în sens de sărutat. De râsul Ei care străpunge cele mai întunecate umbre ale sufletului meu. De imperfecțiuni. De defectele pe care nu face niciun efort să le ascundă. De vocea Ei care îmi mângâie silabele gândurilor, până când uit ce am vrut să-i spun. Și tac, și o ascult, și mă uimesc.
Căci m-am îndrăgostit pe nesimțite, contradictoriu și copleșitor. De părul veșnic ciufulit, din care atârnă galeș vreo trei bucle. De râs zglobiu. De primăvara pe care o emană lângă mine. Și de cochetărie, discuții lungi, discuții scurte, de umeri goi. Platonic.
ce sentimente dragute.. si cuvinte minunate de a le descrie 🙂
Multumesc 🙂