Drogurile mele

Mănânc o ciocolată pe zi. Și nu pot să fac nici doi pași spre destinație dacă nu am muzică în căști. Fumez prea mult pentru binele meu, dar asta a devenit cumva o parte din mine. Copiii mici îmi distrag atenția de la o conversație, oricât de interesantă ar fi ea și o zi cu soare și cer senin mă face să ma simt cel mai fericit om din lume. Merg pe jos cât de des pot și dansez cu fiecare ocazie. N-aș putea să trec peste o zi fără să cânt măcar o strofă și fără să citesc măcar un rând. Și visez. Cu ochii larg deschiși. Măcar o dată pe zi.

Astea sunt drogurile mele. Și nici prin cap nu-mi trece să renunț. Au devenit în mod bizar o parte din cine sunt eu și m-aș simți pierdută fără ele. Sunt mici bucăți de fericire de care mă agăț cu încăpățânare de când mă știu. Pe unele le-am adunat în timp, dar au fost bine primite. Și încă mai e loc de altele.

Am ieșit astăzi, în zi cu soare și cu cer senin, în parc. Mi-am luat o carte începută de prea mult timp, căștile și pachetul de Kent 1. Nu știu când au trecut două ore, trei țigări și zece capitole. Cert este că am plecat de acolo cu sentimentul că am făcut ceva măreț. Am râs inițial la nebunescul gând, dar apoi mi-am dat seama că sunt fericită. Pentru câteva minute am fost cu adevărat fericită. Liniștea care a urmat fericirii m-a făcut să înțeleg că eu chiar făcusem ceva măreț. Făcusem ceva pentru mine. Și nici nu aveți idee cât de rar se întâmplă asta.

Opriți-vă o clipă în mijlocul mulțimii. Faceți câțiva pași laterali și ieșiți din ea. Apoi acordați-vă două ore. Vouă. Doar voi și ”drogurile” voastre. E magic!