Dragostea nu moare

S-a trezit cu 30 de minute înainte să sune alarma, purtând un zâmbet rămas din visul de dimineață. Un duș scurt, dar vigoros, cu cremă albă și parfumată, avea să înceapă o dimineață perfectă de luni. Așa stabilise cu o seară înainte: dimineața de luni trebuia să fie perfectă. Era ultima dimineață cu El, fără El.

A ieșit goală din duș în timp ce stropii de apă i se prelingeau pe pielea proaspăt spălată. A deschis dulapul și a zăbovit o clipă. Și-a desfăcut cocul și pe spate i-a alunecat părul lung, șaten și moale. Părul prin care El obișnuia să-și treacă mâna când o alinta. S-a îmbrăcat apoi cu cămașa roz. Cămașa lui. Putea să îi simtă încă parfumul când și-a suflecat mânecile. A încheiat tacticos câțiva nasturi, știind că este ultima oară când o va face. El nu mai poate fi acolo. Nici măcar când lipsește.

A intrat în bucătărie, a pus ceainicul pe foc și a aprins o țigară. Câteva raze de soare o mângâiau printre jaluzele. Era perfect. S-a ridicat și a început să alunece prin încăpere pe ritmuri de jazz și țiuit de ceainic, desculță. Pe vârfuri.

Iubea sunetul ceaiului curgând în cană. Aburii îndulciți cu miere, fumul de la țigara abandonată în scrumieră, mângâierea soarelui. Era perfect. Era sfârșitul.

A luat o gură de ceai și s-a dus în cameră. S-a dezbrăcat de El cu mișcări dureroase. A dosit apoi cămașa roz după niște rochii pe care știa că nu o să le mai poarte și s-a întins în pat. Câteva minute de somn și avea să se trezească fără El. O lume în care El să nu o mai bântuie… Suna aproape utopic.

S-a trezit obosită. Nu știa cât dormise. Un minut, o oră, un veac. Își simțea corpul greu. Deschise ușor ochii și ridică privirea. Era tot acolo, în mintea ei. O privea.

– Nu vei pleca niciodată, nu-i așa?

Se ridică din pat și își trase o rochiță pe ea. Un pic de rimel și un pic gloss.  Întoarse capul spre El, cel care îi bântuia sufletul de ani. ”Te iubesc”, i-a șoptit. Și-a șters lacrimile și a ieșit pe ușă. Întârziase la serviciu.