Cred că ați primit și voi, măcar o dată în viață, tradiționalul îndemn „speranța moare ultima”, însoțit de privirea plină de milă și de rânjetul fals. Căci, vai, săraca.
Speranța moare ultima, they say. Aș completa spunând că, uneori, moare și ea. Și poate că, până la urmă, nu e o tragedie atât de mare pe cât ar părea. Pentru că orice concept existent în lumea asta are o dublă perspectivă asupra sa, ambele variante având argumente extrem de valide.
Nu mă-nțelegeți greșit: n-am nimic cu speranța. Dar nu pot să nu îmi amintesc și cât de nocivă poate fi. Adică… vine nenorocita, se insinuează în viețile noastre și apoi ne mână ca pe vite, către eșec. Era islaz, dar să fim serioși… nu suntem niște vite. Ele au un scop clar în viață: lapte, carne. Hrană.
Speranța ne face uneori să târâm după noi bătălii pierdute de mult. Că totuși… poate. Dar nu se poate. Iubirile în care am fost trădați nu mai învie, oricât am încerca să le resuscităm. Indiferent că vorbim despre iubiri pasionale sau prietenești. Despre dragostea vieții sau despre amiciție. Despre soț sau cel mai bun prieten. V-am mai spus: omul arhivat, amintire rămâne.
Trebuie să știi când să speri și să știi când nu mai e loc de șanse. E ok să-ți ții capul în nori, dar sub nicio formă să nu-ți ridici picioarele de pe pământ. Când moare cineva, n-ai cum să speri c-o să învie. Doar nu ești idiot, iar mortul nu-i Mesia.
Sună cam dur, nu o să neg. Dar perspectiva realismului, în lumea inundată de aparențe și închipuiri, nu pare o idee rea. Să știi când să nu speri, poate să fie cel mai util bandaj de suflet. Căci așteptările fac răni adânci. Cu cât sunt mai nerealiste, cu-atât mai tare te afundă.
Voi când n-ați mai sperat ultima oară? Și cum a fost?
No Comments