Am stat 9 ore la Spitalul Universitar de Urgență

Aș fi preferat să nu știu cum este. Dar dacă tot am trăit-o pe pielea mea, am zis să vă povestesc cum arată 9 ore în camera de primiri urgențe majore, de la Spitalul Universitar din București.

După câteva zile de arsuri stomacale cât de cât suportabile, ieri, pe la ora 13, a început calvarul. Mă durea atât de tare, încât mergeam cocoșată. Vitează, am plănuit să aștept până luni și să merg la o clinică privată pentru investigații medicale. Mihai, Klava și faptul că am leșinat de durere m-au conving să merg, totuși, la Urgență.

Îmi fac temele. Iau recomandare de medic de la reporterul de pe sănătate (mulțumesc, Mihai) și sun la nea medicul să-i spun că vin. Nu era la spital, dar mi-a sugerat să-i folosesc numele la recepția mare.

Zis și făcut. Ora 14. Cocoșată de durere, mă duc la recepție, rostesc numele magic și sunt trimisă la triaj, cu mențiunea să-l invoc și acolo pe domnul doctor. Cinci pași am făcut până la acolo, dar persoana responsabilă lipsea. De vreo 5 minute. Mai trec alte cinci, iar coada deja se formase. Aflu de la o persoană din fața mea că „doamna e la țigară”. După alte câteva minute în care durerile deveniseră de nesuportat, apare doamna. Intru și mă ia la întrebări. „Greață?”, mă întreabă. „Nu. Dar dumneavoastră?”, aș fi vrut să o întreb, după felul în care mă trata. Invoc numele doctorului și  sugerez cum c-aș fi de la presă și devine imediat un pic mai amabilă.

Îmi dă foaie de trimitere la Urgențe Majore și îmi zice să mai trec o dată pe la Recepție. Dau foaia. „Eeee?! Vezi?! Ți-am zis eu să spui că te-a trimis domnul doctor. E diferență mare între urgență minoră și majoră”. Trec peste comentariul recepționerei și mă îndrept spre camera de urgențe majore. Simt deja cum totul se învârte în jurul meu. O să leșin. Nu leșina… mai ai trei pași… O să leșin. Uite un domn. Întinde mâna. Poate mă prinde și… 

Deschid ochii câteva secunde mai târziu. Domnul, cel mai de treabă om de la securitate pe care l-am văzut eu în viața mea, mă sprijină de un perete și fuge să-mi aducă ajutoare. Simt iar amețeli. Ah, nu! Nu din nou! Mă scurg pe perete și mă umflă o criză de plâns. De durere. De spaimă. Nicio asistentă, niciun medic. Nimic. Nimănui nu părea să-i peste că un om a leșinat în spital, lângă ei. O doamnă vine și îmi oferă locul ei. Îi mulțumesc, dar mi-e teamă să mă mișc. Dacă leșin din nou?!

Apare domnul de la pază, care mă ridică și încearcă să mă ajute. Aud urlete și încerc să focalizez. „Îmi bag p**a, de ce mă f*ți la cap, că n-am timp!”, urlă un bărbat. „Ești brancardier. Domnișoara a leșinat. Eu prins-o eu. Cui să-i cer un scaun cu rotile?! Ajut-o, te rog”, spune domnul de la securitate. Brancardierul pleacă drăcuind în continuare. Simt un val de furie, dar mi se rupe repede filmul.

M-am trezit la Urgențe Majore, într-un scaun cu rotile, împins de același domn de la securitate. Mă așeză pe un scaun. Mă sună Mimi, află drama și vine fuga până la spital să mă vadă. I-am mulțumit și l-am trimis acasă, pentru că următoarea oră avea să fie cu acces interzis pentru public.

Un medic de la Pompierii SMURD mă ia în primire. Mă face să râd. Îl cheamă Ahmed. Dr. Ahmed. Sau cel puțin așa îl strigă toată lumea. Vine o asistentă destul de amabilă și-mi ia sânge. Face câțiva pași și se înțeapă în acul pe care tocmai mi-l scosese din venă. Se schimbă la față, îmi spune ce-a pățit și încerc s-o liniștesc: „Sângele meu e sănătos, sunt donator”. „Sper. Am doi copii”, îmi spune. Vine apoi să-mi pună o perfuzie în branula proaspăt instalată.

Zece minute mai târziu simt ceva ciudat. Mă uit și văd furtunul perfuziei cum picura pe scaun. Uitase să mi-l atașeze la branulă. Cu blugii, o parte din pulovăr și scaunul fleașcă, strig după asistentă. Apare o alta, zice ceva printre dinți, își cere scuze pentru colega ei și-mi pune perfuzia.

Și au trecut primele două ore. Oameni plângând. Oameni țipând. Bețivi și boschetari, mulți dintre ei recalcitranți. E grea viața la Urgență. O bătrână intră în cameră. Flutură o legitimație și spune că stă de o oră pe hol. O văzusem înainte să leșin. Fusese bătută în scara blocului. „Aici nu contează cine ești, toți sunt tratați la fel”, spune o doamnă doctor. „Lasă că știu eu mai bine, doamnă; 32 de ani am muncit”, spune bătrâna. „Mă așteaptă frate-miu”, repetă obsedant un bețiv. „Eu plec și nu mai stau aici”. Asistentele sar repede să-l țină, el urlă și-și spune poezia. Nimeni nu reușește să îl potolească. Îmi vine să-l leg de pat, dar nici eu nu eram în cea mai bună formă.

Mihai și Klava lasă totul baltă și vin să mă vadă. Stau câteva ore pe hol și-apoi, cu rugăciuni din partea mea, se duc și ei acasă. Sunt prieteni buni. Și au trăit și ei o aventură pe holurile de spital. Vor povesti aici.

Ora 17:00. Vin toate analizele. Un doctor strigă în gura mare numele meu. „Cine-o fi fata asta?! Ce analize proaste are! Chemați-i medicul care se ocupă de ea, că-i groasă!” Simt un ușor atac de panică pe punctul să înceapă. Văd un alt doctor, îmi spun numele și îl întreb ce s-a întâmplat. Aruncă o privire și-mi spune că veștile nu-s tocmai bune, dar mă sfătuiește să stau calmă până investighează cu atenție.

Apare dr. Ahmed care îmi explică pașii: încă o perfuzie cu sodiu, apoi ecografie, apoi gastro și, dacă nu ne lămurim mai facem câteva investigații. Posibilități: pancreatită sau piatră la bilă.

Ora 18:00. Ajung la ecografie, unde niște asistente se luptau cu o chiuvetă înfundată. Am stat vreo 15 minute și am intrat. Dr. Bogdan Bercu m-a întâmpinat foarte politicos și mi-a răspuns cu calm la toate întrebările. Ecografia spunea cum c-aș fi sănătoasă, deși părea să fie o mică peliculă de lichid pe pancreas.

Medicul meu plecase din nou la o urgență, așa că am discutat cu altul, care m-a trimis la să păzesc o ușă. După vreo 30 de minute, am dat de o doamnă doctor foarte amabilă care mi-a spus că, date fiind analizele de sânge, trebuie să rămân internată. Ecografia și analizele erau din două filme diferite, așa că am refuzat, cu gând să cer pastile și să plec.

Se pare însă că doctorul meu e un fel de semizeu pe-acolo, căci doctorii nu m-au lăsat să plec până n-am repetat anlizele de sânge, instrucțiuni primite prin telefon, direct de la dr. Ahmed.

Așa că pe la ora 19 am ajuns în camera de spital numită „Critici”. Într-un colț trăgeau să moară doi bătrâni, de la baie lipsea cu desăvârșie hârtia igienică (aparent o fură pacienții), iar „la pupitru” stăteau cele mai tari două asistente pe care le-am văzut vreodată: Nela și încă o doamnă care nu avea ecusonul la vedere.  Asistentele au fost foarte amabile, m-au ajutat atunci când sângele meu a decis că vrea să se exprime plastic, ca o fântână arteziană. Dar na… după patru perfuzii, nu pot să-l judec c-a țâșnit. O oră mai târziu și a venit și Dr. Bercu să se asigure că-s în viață.

Mihai și Klava au venit din nou, de data asta cu traista plină de chestii necesare pentru un om care mai avea de stat cel puțin 5 ore în spital. Știu ce-o să vă întrebați: n-am doar trei prieteni. Mai am vreo doi pe care i-am anunțat, dar erau ocupați cu activități culturale, precum mersul în club, respectiv la petreceri.

La 00:30 au venit noile rezultatele, care erau tot din alt film: unul bun, de data asta. Chiar și așa, m-am ales cu un regim alimentar de 5 zile, recomandări antistres, o viroză monstruoasă și o listă lungă de analize de repetat la finalul medicamentației primite.

Concluzii: Există și medici de treabă în spitale. Încă mai am dureri, deși suportabile. Doi dintre prietenii mei sunt foarte ocupați/imaginari. Să-ți fluturi legitimația de presă în holul spitalului se poate dovedi a fi foarte util. Brancardierul ăla ar trebui trimis la cursuri de anger management. Mai bine bogat și sănătos, decât bolnav și sărac.