Aud în ultima vreme multe discuții despre credință și, iertați-mă, dar de mult timp nu mai văd legătura dintre Biserică și Dumnezeu. Există, poate, doar una instituțională. Sau nu am întâlnit eu preoții potriviți. Căci despre asta este vorba de fapt. Despre ei.
Ei care nu dau chitanță, ei care refuză să țină o slujbă de înmormântare fără să primească suma pe care o consideră ei potrivită, ei care au încetat de mult să mai fie un exemplu pentru comunitate. Dar se ascund perfid sub vorba „fă ce spune popa, nu ce face popa”.
Nu o să mă avânt acum să generalizez. Nu spun că sunt toți la fel. Dar majoritatea este decisivă. Și e revoltător. Trăim, până la urmă, în țara în care se construiesc 4 Biserici pe săptămână.
Eu cred în Dumnezeu. Merg foarte rar la Biserica, dar cred. Și îmi manifest credința în stilul propriu și personal. Cu toate astea, am mulți prieteni care nu cred. În nimic. Iar asta mă sperie puțin. Pentru că e ciudat să nu ai ceva de care să te legi sau măcar un strop de speranță că poate există totuși ceva și după moarte. Viața de apoi, reîncarnare, integrare în Univers, alegeți ce vă convine mai mult, numai alegeți ceva.
Și haideți să nu confundăm o instituție cu o entitate. O clădire cu spiritualitatea. Niște oameni cu un crez.
Până la urmă și din cutia Pandorei, după ce au ieșit toate nenorocirile lumii, a apărut firavă, speranța.
1 Comment
Sunt total de acord cu tine. Nici eu nu pot accepta ca dupa moarte, sa nu mai existe nimic din ceea ce suntem. Mi se pare o varianta mult prea trista.